Meditaţie îndelungată, by Alexandru Dicu

            Nu ştiu de ce, dar într-o seară sting toate becurile, toate uşile şi ascult.

E linişte ...o bucurie mă cuprinde în timp ce mă gândesc la jungla de afară. Închid ochii pentru un timp. Încerc să îmi amintesc ceva, dar totul este negru, prea tăcut ca şi cum ceva m-ar urmări. Deschid ochii mei care încă nu s-au acomodat cu întunericul gros. Privesc în întuneric ... nimic nu se mişcă vioi. E o linişte de mormânt... îmi aud bătăile încete ale inimii, iar frigul avansat se instalează în mâinile mele. Respiraţia grea îmi îngheaţă şi intru iarăşi în transă. Parcă acum desluşesc... doar câteva culori şterse... parcă... o imagine pierdută prin amintirile vaste. Culorile devin mai vii, imaginea prinde contur şi desluşesc un cufăr fără cheie... fără a se deschide. Un fluture alb pur, la fel ca zăpada zbura lin şi graţios, iar culcuşul lui apărea a fi cufărul. Un sunet mă trezeşte şi realizez  că m-am mutat într-un alt loc, aproape de debara. Dar un fulger luminos şi asurzitor îmi distrăgea atenţia în timp ce mâna mea atingea clanţa îngheţată. Fulgerul luminos face să văd un cufăr prăfuit  de metal care părea că ascunde numai lucruri vechi, fără valoare. Timp de câteva secunde  îmi veni ideea  să caut în buzunarul drept, acolo am găsit o cheie mică de fier care părea să se potrivească la acest cufăr misterios.

            Aşa că mă apropii de cufărul ce părea a fi ca în visul meu şi cu mişcări leneşe, parcă fără vlagă deschid acest cufăr mistic. În el găsesc o carte  foarte bizară şi ciudată. Oare s-o deschid?